Lupul și câinele (fabulă)

Dintotdeauna am fost atras de fabule, deoarece ele sunt niște povestioare amuzante, inedite cu personaje diverse (animale personificate, oameni de diferite condiții sociale etc.) și care întotdeauna se încheie cu o morală de care este bine să ținem cont și noi în viața de zi cu zi. Cele mai celebre fabule au fost cele ale grecului Esop din Antichitate, din care s-a inspirat și scriitorul rus din secolul XIX Lev Nikolaievici Tolstoi și pe care le-a adaptat publicului rus din acel secol. De cum am descoperit colecția de fabule ale lui Tolstoi publicată în volumul „Furnica și porumbița” (inițial apărută la Editura Raduga din Moscova în 1979 și publicată și la noi în 1990 de către Editura Ion Creangă din București) în biblioteca mea, am fost fascinat de acest gen literar și le-am citit cu nesaț, multe dintre ele rămânându-mi și acum în minte. De multe ori le recitesc cu aceeași plăcere ca prima dată și nu o dată am avut ocazia să le povestesc atunci când aveam nevoie să subliniez o morală, un sfat. De aceea, voi posta și pe acest nou blog al meu câteva dintre fabulele care mi-au plăcut foarte mult și pe care le rememorez și povestesc oricând cu mare drag. Astăzi voi posta fabula „Lupul și câinele” despre un lup care dorește să locuiască pe lângă oameni pentru a avea un trai mai bun. Lectură plăcută!

„Un lup jigărit umbla pe la marginea satului și se întâlni cu un câine gras. Lupul îl întrebă:

– Ia spune, câine, de unde dobândiți voi demâncare?

Câinele răspunse:

– Oamenii ne hrănesc.

– Se vede treaba că la grea muncă vă pun oamenii.

– Ba deloc, răspunse câinele. Tot ce avem de făcut este să păzim curtea pe vreme de noapte.

– Numai pentru atâta lucru vă hrănesc ei așa de bine? se miră lupul. M-aș tocmi numaidecât într-o slujbă ca a voastră, căci nouă, lupilor, ne vine tare greu să dobândim demâncare.

– Păi atunci, haide, spuse câinele. Stăpânul are să te hrănească și pe tine la fel.

Lupul se bucură de propunere și porni împreună cu câinele să se tocmească în slujbă la oameni. Dar când să intre pe poartă, numai ce băgă lupul de seamă că pe grumazul câinelui părul este cam ros. Îl întrebă:

– Da’ rosătura asta, câine, de unde o ai?

– O am așa, răspunse câinele.

– Adică, cum așa?

– Păi așa, de la lanț. Ziua stau legat în lanț și uite că acesta mi-a cam ros părul pe grumaz.

– Atunci rămâi sănătos câine, zise lupul. Nu mă mai duc să trăiesc printre oameni. Chiar de-oi fi mai puțin gras, da’ voi trăi liber.”

 

O vizită la Comorile Chinei

Sâmbăta trecută mi-am zis și eu să vizitez impresionanta colecție a soldaților din teracotă de la Muzeul Național de Istorie a României până nu va fi prea târziu. Colecția a fost adusă în România tocmai din China și a fost expusă publicului, sub denumirea de „Comorile Chinei”, în data de 30 Aprilie 2013, urmând ca, pe 1 August, ea să se întoarcă în țara de origine. Desigur, ca toată lumea, te gândești că mai este timp să vizitezi colecția, așa că nu prea te preocupi de acest subiect, până când fie uiți complet de ea sau îți aduci aminte după ce colecția s-a închis, fie îți amintești că voiai să vizitezi o colecție cu vreo două-trei zile înainte de „termenul-limită” și atunci stai la o coadă imensă ca tot românul, fascinat de ideea rezolvării lucrurilor pe ultima sută de metri. De aceea, m-am hotărât să nu mai aștept, mai ales că sâmbăta trecută avea o particularitate interesantă. Fiind ultima săptămână din lună, programul de vizitare nu se încheia la orele 18:00, așa cum era în mod normal, ci la orele 22:00, astfel că puteai admira în liniște exponatele, fără stress-ul de a fi grăbit să părăsești incinta muzeului. Și cum vara începuse deja cu călduri destul de obositoare și enervante, să faci un drum până la muzeu în intervalul 16.00-18.00 ar fi însemnat o călătorie istovitoare. Așa că m-am hotărât să merg sâmbăta trecută, între orele 19.00-20.00, să vizitez colecția căreia i s-a făcut atâta publicitate în ultima perioadă. Plus că te gândești și tu în mod logic: Când oare voi avea ocazia de a vizita aceste exponate în China? Nu este mai bine să le vizitez aici, la mine acasă, când am ocazia?

Și cu aceste gânduri în minte, am ajuns la Muzeul Național de Istorie. În jurul muzeului, oamenii erau destul de preocupați de o nuntă ce avea loc la biserica de lângă muzeu și, mai ales, de fotografiile de după nuntă. Pe treptele muzeului era și un grup de străini care ascultau, liniștiți (nu ca noi românașii), ceea ce le spunea ghidul lor. Când am intrat în muzeu, prima senzație a fost cea a aerului condiționat, care contrasta în mod evident cu căldura de afară. A doua senzație a fost aceea că mă aflu într-un aeroport. O uriașă poartă metalică străjuia intrarea în spațiul rezervat expoziției, iar angajatele erau foarte atente la tot ceea ce faci. Una dintre ele m-a îndrumat spre locul de unde se cumpărau biletele (la un preț cam piperat, 25 ron/adult, însă era de așteptat, ținând cont de importanța acestei expoziții), după care am trecut prin uriașa poartă, nu înainte de a fi obligat să-mi pun sticla de apă în caseta cu bagaje. Evident, poarta nu m-a prea plăcut, deoarece a piuit de fiecare dată când am trecut prin ea. Prima oară mi-a detectat mobilul, pe care-l purtam în buzunarul de la pantalonii scurți cu care eram îmbrăcat. A doua oară mi-a detectat, cred eu, stick-ul pe care îl purtam în portofel, însă deja cred că cei de acolo se cam săturaseră de mine și m-au lăsat să trec.

În momentul în care privirea mi-a căzut asupra exponatelor, am simțit că nu este vorba despre o simplă expoziție. Primele exponate pe care le-am văzut au fost niște vase, mai mici sau mai mari, din bronz, însă realizate într-un mod atât de simplu și, totodată, atât de complex, încât imediat am fost cuprins de un profund sentiment de admirație. Diversele decorațiuni, ce reprezentau motive florale, animale, dragoni etc., erau atât de minuțios realizate, încât nu puteai să nu stai câteva minute pentru a le admira și a încerca să găsești un defect, ceva… nimic! Totul era perfect! Iar ceea ce m-a fascinat dintotdeauna a fost dorința oamenilor din vechime de a decora niște vase pe care le foloseau la pregătirea/depozitarea alimentelor. Iar toate aceste decorațiuni au fost realizate cu instrumente rudimentare (cel puțin așa am fost învățați la școală!). Pe măsură ce am avansat în vizitarea exponatelor, care erau dispuse, acum îmi dau seama, într-o formă șerpuitoare, ca de șarpe/dragon, am rămas din ce în ce mai uimit de ceea ce vedeam. Statuete de diferite dimensiuni, vase decorate simetric, diferite obiecte smălțuite în culori variate, toate erau de o frumusețe inimaginabilă. Admiram fiecare exponat în parte și citeam cu sete tot ceea ce era scris despre respectivul obiect sau despre contextul cultural în care apăruse. Astfel, am aflat despre faptul că au existat mai multe Drumuri ale Mătăsii (eu știam doar de unul și doar am absolvit Facultatea de Istorie nu cu mult timp în urmă).

Când am ajuns la exponatele din jad, la ceasurile imperiale și la vasele din porțelan, deja eram mut de admirație. Cu adevărat pot spune că nu am mai văzut până acum nimic asemănător! Însă mă tot gândeam la statuetele din teracotă, motivul pentru care venisem să vizitez expoziția chinezească, și eram foarte convins de faptul că aceste statuete sunt de dimensiuni mici, fiind descoperite într-un număr de 80.000 parcă. Însă mare mi-a fost mirarea când am descoperit niște statuete din teracotă de aproape 2 m., înfățișând soldați, ofițeri și chiar un general și un cal la care puteai admira chiar și cele mai mici amănunte. Vă puteți imagina ce înseamnă să vezi 80.000 de astfel de soldați de dimensiuni uriașe?! Nu degeaba acel împărat a fost înmormântat împreună cu acești soldați pentru a fi păzit în lumea cealaltă!

Deja trecuse o oră și jumătate, însă nu am simțit deloc cum a trecut timpul, fiind fascinat de asemenea exponate impresionante. Nu sunt un fan convins al culturii chinezești, însă, după ce am văzut această expoziție, mi-am schimbat un pic percepția pe care o aveam despre această străveche cultură, care este de-a dreptul fascinantă! Numai gândul că ai în fața ta obiecte realizate în urmă cu mii de ani cu o admirabilă măestrie artistică și minuțiozitate te îndeamnă să apreciezi cultura chinezească la justa sa valoare.  De aceea, vă îndemn pe toți cei care citiți acest post să mergeți la Muzeul Național de Istorie a României până pe data de 1 August 2013 și să vizitați colecția de exponate „Comorile Chinei” pentru că veți ieși de acolo fascinați și uimiți de ceea ce veți fi văzut.

P.S.: Eu am păstrat și biletul de intrare, doar pentru a-mi reaminti extraordinara colecție pe care am vizitat-o sâmbăta trecută și pentru a revizualiza mental toate acele obiecte magnifice care m-au impresionat atât de mult!

Prima zi în blogosferă

Astăzi m-am hotărât să-mi fac și eu un blog, așa cum se cade oricărui scriitor care se respectă! De multă vreme am cochetat cu ideea de a face acest blog, însă nu eram prea decis ce anume să conțină acesta… Temele politice sau religioase pe care voiam să le abordez nu sunt prea indicate, deoarece stârnesc prea multe controverse și comentarii acide, așa că m-am hotărât să abordez, în acest blog, teme culturale, filosofice sau pur și simplu să-mi aștern, în spațiul virtual, gândurile, ideile și părerile asupra diferitelor teme care mă intrigă sau chiar să-mi împărtășesc pasiunile mele în speranța găsirii unor persoane care sunt atrase de aceleași domenii ca și mine.

Urez un călduros bun-venit tuturor vizitatorilor blogului meu și sper să îl găsiți interesant, captivant și să vă atragă să-l vizitați din ce în ce mai des! De asemenea, sunteți liberi să postați comentarii la posturile mele, cu singura condiție ca acestea să fie decente și în limita bunului-simț, iar eu vă voi răspunde în cel mai scurt timp posibil!

Vă doresc o vizită plăcută!