Stăpânul și lucrătorul (fabulă)

La o nuntă veni multă lume. Vecinul celui cu nunta chemă la el pe lucrătorul său și îi spuse:

– Du-te și vezi câți oameni s-au adunat la nunta vecinului.

Lucrătorul se duse, trase în fața intrării în casa vecinului un butuc, iar el se așeză pe prispă, așteptând ceasul când oaspeții vor începe să se împrăștie pe la casele lor.

În sfârșit, oaspeții începură să plece. Fiecare, de cum ieșea din casă, se poticnea de butuc, scăpa câte o sudalmă și pleca mai departe. Numai o singură bătrână, după ce se poticni de butuc, se întoarse din drum și îl îndepărtă din fața intrării.

Lucrătorul se înapoie la stăpânul său. Acesta îl întrebă:

– Mulți oameni au fost?

– Un singur om, dar și acela era o bătrână.

– Cum așa?

– Păi, cum altfel. Am așezat un butuc la intrare, toți s-au împiedicat de el, dar nimeni nu l-a dat la o parte. Așa fac și oile. O singură bătrână a îndepărtat butucul de acolo. Așa procedează numai oamenii. Deci, un singur om a fost.

Anunțuri

Vre o zgâtie de fată

Vre o zgâtie de fată

Cărei gura nu-i mai tace,

Ca stigleții-ntoarce capul

Când încolo, când încoace.

*

Sau o alta visătoare

Care lină și măreață

Are-n ochii-i întuneric

Și mândrie are-n față;

*

Sau mai mici și mai plinuțe,

Sau mai zvelte și mai slabe,

Toate peste-un sfert de secol,

Vai! vor fi aproape babe.

*

Și zâmbesc atât de dulce

Ca și când ar fi de-a pururi!

Toate grațiile de astăzi

Or să fie atunci cusururi.

                                                             (Mihai Eminescu, cca 1878)