Șoarecele, cocoșul și motanul (fabulă)

Un șoricel se duse să se plimbe. Umblă ce umblă el prin ogradă și se întoarse la mama.

– Am văzut, mamă, două animale. Unul era tare fioros, celălalt tare blând.

Mama îl întrebă:

– Ia spune, cum arătau acele fiare?

Șoricelul răspunse:

– Cea fioroasă umbla de colo până colo prin ogradă, avea picioarele negre, moțul roșu, ochii bulbucați, clonțul ca un cârlig. Când am trecut pe lângă ea, a deschis clonțul, a ridicat un picior și a prins a răcni atât de tare, că nu știam unde să mă ascund.

– Acesta-i cocoșul, grăi bătrâna mamă. El nu face rău nimănui, să nu te temi de dânsul. Da’ cealaltă fiară, cum arăta?

– Cealaltă stătea tolănită pe-o parte și se încălzea la soare. Avea gâtul alb și pufos, lăbuțele cenușii, netede, își spăla cu limba blănița de pe piept și dădea ușurel din coadă când se uita la mine.

Bătrâna mamă spuse:

– Prostuțule, prostuțule. Păi ăsta-i chiar motanul!

Anunțuri

Viticultorul și feciorii săi (fabulă)

Un viticultor voia să-i deprindă pe feciorii săi cu munca în vie. Când ajunse pe patul morții, îi chemă la el și le spuse:

– După ce o să mor, copii, să căutați în vie, căci am ascuns ceva acolo.

Feciorii se gândiră că-i vorba de o comoară, și după ce părintele lor închise ochii, se apucară să sape în vie. Comoara n-o găsiră, dar pământul l-au săpat atât de bine, încât via începu să dea rod mult mai bogat. Și se îmbogățiră cu toții.

Leul, măgarul și vulpea (fabulă)

Leul, măgarul și vulpea se duseră la vânătoare. Prinseră mult vânat și leul porunci măgarului să facă împărțeala. Măgarul împărți totul în trei părți egale și spuse:

– Poftim, luați-vă partea!

Leul se mânie, îl mâncă pe măgar și porunci vulpii să facă o nouă împărțeală. Vulpea adună totul într-o singură grămadă, lăsând pentru ea mai nimic. Leul se uită și spuse:

– Bravo ție! Cine te-a învățat să împarți așa de bine?

Vulpea răspunse:

– Pățania măgarului!

Cerbul (Fabulă)

Un cerb veni la pârâu să-și potolească setea. Văzându-și chipul oglindit în apă, se bucură nespus de frumusețea coarnelor sale, că sunt atât de mari și de rămuroase. Cât despre picioare, privindu-le, spuse:

– Numai picioarele mi-s cam slăbănoage și urâte.

Dar iată că din desiș sări asupra-i un leu. Cerbul o rupse la fugă, spre câmp deschis. Era gata-gata să scape de urmăritor, dar se nimeri în drumul său o pădure. Coarnele cerbului se încurcară în crengi, iar leul puse gheara pe el. În ceasul cel de pe urmă, își spuse:

– Ceea ce mi s-a părut slăbănog și urât era să-mi scape viața, iar ceea ce m-a bucurat prin frumusețe mi-a adus pierzania.

Stăpânul și lucrătorul (fabulă)

La o nuntă veni multă lume. Vecinul celui cu nunta chemă la el pe lucrătorul său și îi spuse:

– Du-te și vezi câți oameni s-au adunat la nunta vecinului.

Lucrătorul se duse, trase în fața intrării în casa vecinului un butuc, iar el se așeză pe prispă, așteptând ceasul când oaspeții vor începe să se împrăștie pe la casele lor.

În sfârșit, oaspeții începură să plece. Fiecare, de cum ieșea din casă, se poticnea de butuc, scăpa câte o sudalmă și pleca mai departe. Numai o singură bătrână, după ce se poticni de butuc, se întoarse din drum și îl îndepărtă din fața intrării.

Lucrătorul se înapoie la stăpânul său. Acesta îl întrebă:

– Mulți oameni au fost?

– Un singur om, dar și acela era o bătrână.

– Cum așa?

– Păi, cum altfel. Am așezat un butuc la intrare, toți s-au împiedicat de el, dar nimeni nu l-a dat la o parte. Așa fac și oile. O singură bătrână a îndepărtat butucul de acolo. Așa procedează numai oamenii. Deci, un singur om a fost.

Șarpele de casă și ariciul (fabulă)

Într-o zi ariciul veni la șarpele de casă și îi spuse:

–  Găzduiește-mă, șarpe de casă, pentru un timp în cuibul tău.

Șarpele de casă îl găzdui. Dar de cum intră ariciul în cuib, puii șarpelui de casă nici că mai avură trai. La o vreme, șarpele îi spuse:

–  Te-am găzduit pentru un timp, dar acum pleacă: puii mei se tot înțeapă dureros în ghimpii tăi.

Ariciul răspunse:

–  Să plece cine se înțeapă, că eu unul nu mă plâng.

Lupul și veverița (fabulă)

Sărind în joacă de pe o creangă pe alta, veverița căzu drept pe spinarea unui lup adormit. Lupul sări în picioare și vru s-o mănânce. Veverița se rugă:

–  Lasă-mă, lupule, să plec.

Lupul îi spuse:

–  Bine, am să te las, dar numai cu condiția să-mi spui de ce voi, veverițele, sunteți atât de vesele. În timp ce pe mine mă încolțește necontenit urâtul, de câte ori mă uit la voi, vă văd zburdând și zbenguindu-vă prin crengile de sus ale copacilor.

Veverița îi răspunse:

–  Mai întâi lasă-mă să mă urc în copac, iar de acolo ți-oi spune, căci aici mi-i frică de tine.

Lupul o lăsă, iar veverița se cățără în copac și de acolo îi spuse:

–  Urâtul te încolțește fiindcă ești rău. Răutatea îți mistuie inima. Pe când noi suntem vesele fiindcă suntem bune și rău nu facem nimănui.

Prepelița și puii ei (fabulă)

O prepeliță își cloci ouăle într-un lan de ovăz, scoase pui, dar se tot temea ca stăpânul ogorului să nu înceapă să cosească ovăzul. Plecând după hrana puilor, le porunci acestora să asculte bine și să-i povestească după aceea tot ce își vor spune oamenii. Când se întoarse pe înserate la cuib, puii îi dădură următoarea veste:

– E rău de noi, măicuță. A trecut pe aici stăpânul ogorului dimpreună cu feciorul său și i-a spus acestuia: „Ovăzul meu a dat în pârg, trebuie cosit. Să te duci, fiule, pe la vecini și prieteni, să le spui că-i rog să vină la coasă.” E rău de noi, măicuță, mută-ne de aici, căci mâine dimineață vecinii vor fi în lan.

Bătrâna prepeliță îi ascultă cu luare-aminte și spuse:

– Nu vă fie teamă, copii, stați fără grijă – ovăzul nu va fi secerat atât de repede.

A doua zi în zori, prepelița zbură iar într-ale ei și iar le porunci puilor să asculte ce va mai spune stăpânul lanului. Când se întoarse la cuib, puii îi spuseră:

– A dat iar stăpânul pe aici, măicuță, a tot așteptat prietenii și vecinii, dar n-a venit nimeni. Atunci i-a spus feciorului: „Să te duci, fiule, pe la frați, pe la cumnați, pe la cumătri și să le spui că-i rog să vină neapărat mâine la coasă.”

– Nu vă speriați, copii, nici mâine nu va fi secerat ovăzul, spuse bătrâna prepeliță.

În ziua următoare, întorcându-se iar la cuib:

– Ei, ce-ați mai auzit?

– A venit iar stăpânul cu fecioru-su pe aici, au tot așteptat rudele. Acestea nu s-au arătat. Atunci i-a spus el feciorului: „Se vede că degeaba așteptăm, fiule, că ajutor n-om primi de nicăieri. Ovăzul este în pârg. Să pui în rânduială cele de trebuință, că mâine, cum s-o crăpa de ziuă, venim aici și ne apucăm singuri de coasă.”

– Ei, puișorii mei, spuse prepelița, de vreme ce omul a hotărât să pună singur mâna, fără să aștepte ajutorul altora, treaba se va face. Se cade să ne mutăm de aici.

Lupul și câinele (fabulă)

Dintotdeauna am fost atras de fabule, deoarece ele sunt niște povestioare amuzante, inedite cu personaje diverse (animale personificate, oameni de diferite condiții sociale etc.) și care întotdeauna se încheie cu o morală de care este bine să ținem cont și noi în viața de zi cu zi. Cele mai celebre fabule au fost cele ale grecului Esop din Antichitate, din care s-a inspirat și scriitorul rus din secolul XIX Lev Nikolaievici Tolstoi și pe care le-a adaptat publicului rus din acel secol. De cum am descoperit colecția de fabule ale lui Tolstoi publicată în volumul „Furnica și porumbița” (inițial apărută la Editura Raduga din Moscova în 1979 și publicată și la noi în 1990 de către Editura Ion Creangă din București) în biblioteca mea, am fost fascinat de acest gen literar și le-am citit cu nesaț, multe dintre ele rămânându-mi și acum în minte. De multe ori le recitesc cu aceeași plăcere ca prima dată și nu o dată am avut ocazia să le povestesc atunci când aveam nevoie să subliniez o morală, un sfat. De aceea, voi posta și pe acest nou blog al meu câteva dintre fabulele care mi-au plăcut foarte mult și pe care le rememorez și povestesc oricând cu mare drag. Astăzi voi posta fabula „Lupul și câinele” despre un lup care dorește să locuiască pe lângă oameni pentru a avea un trai mai bun. Lectură plăcută!

„Un lup jigărit umbla pe la marginea satului și se întâlni cu un câine gras. Lupul îl întrebă:

– Ia spune, câine, de unde dobândiți voi demâncare?

Câinele răspunse:

– Oamenii ne hrănesc.

– Se vede treaba că la grea muncă vă pun oamenii.

– Ba deloc, răspunse câinele. Tot ce avem de făcut este să păzim curtea pe vreme de noapte.

– Numai pentru atâta lucru vă hrănesc ei așa de bine? se miră lupul. M-aș tocmi numaidecât într-o slujbă ca a voastră, căci nouă, lupilor, ne vine tare greu să dobândim demâncare.

– Păi atunci, haide, spuse câinele. Stăpânul are să te hrănească și pe tine la fel.

Lupul se bucură de propunere și porni împreună cu câinele să se tocmească în slujbă la oameni. Dar când să intre pe poartă, numai ce băgă lupul de seamă că pe grumazul câinelui părul este cam ros. Îl întrebă:

– Da’ rosătura asta, câine, de unde o ai?

– O am așa, răspunse câinele.

– Adică, cum așa?

– Păi așa, de la lanț. Ziua stau legat în lanț și uite că acesta mi-a cam ros părul pe grumaz.

– Atunci rămâi sănătos câine, zise lupul. Nu mă mai duc să trăiesc printre oameni. Chiar de-oi fi mai puțin gras, da’ voi trăi liber.”